Ştii, poate că au trecut luni bune de când n-ai mai trecut pe aici. Şi brutăria din port a copt multe prăjituri cu răvaş ca să-mi facă în ciudă. Da, în ciudă, pentru că sunt diabetic şi pentru că sunt analfabet. Ce să înţeleg din fâşiile alea de fericire coapte? Ce să înţeleg din fericire? Cum să duc la gură ceva frământat şi pus la dospit de alţii, când eu am sufletul în gât şi mă frământă fiecare val şi mă acreşte fiecare nor? Aici timpul nu are valoare, banii nu au valoare... Doar puţinii pescari de pe insula asta au păstrat mirosul pâinii sărate de valuri, mirosul fericirii, reţeta, dar nu ingredientele. Nu. Eu sunt grădinar, am coţul meu de rai aici şi mi-am făgăduit că pământul ăsta va rămâne neatins de timp. Şi aşa am făcut. Stau sub piersicul din mijlocul plantaţiei şi îţi scriu. Da îţi scriu cu ochii închişi pentru că aici, sub pleoape păstrez o poză a ta. Alţii o poartă în portofel, alţii în cască, alţii în buzunarul de la piept. Eu te am aici, mereu aici. Poza ta nu se decolorează în timp, nu se roade la colţuri, nu e găurită de gloanţe. E mereu aici.
Ştiai că acum e primăvară? Da, primăvară, cum n-a fost de mult timp. Petalele astea roz plutesc, plutesc şi eu pe urmele parfumului discret. Nu-mi dau seama dacă e al tău sau al lor, dar plueşte şi-mi aduce aminte că florile care se scutură vor deveni fructe... Ştii tu, piersici, atâtea piersici, zemoase, şi rotunde, pale, uşor bronzate, fine precum pomeţii tăi.
Ştii că acum te urăsc. Nu-mi pot aduna gândurile, nu pot aduna fructele de pe jos, nu pot face nimic, dar pot spune tot. Mă consideri deja nebun, dar învăţătorul meu spunea că nebun e doar cel care urăşte marea. Mare e şi golul de aici, ca un aluat lăsat prea mult la dospit, ca o piersică prea coaptă cu sâmburele umflat. Umflată e podeaua din cameră şi uşa îşi înfige unghiile în ea, aşa cum o făceai şi tu o dată, doar că tu nu scârţăi şi nu plângi la fiecare apăsare. Ai lăsat un gol aici.. Pereţii înghesuiţi mă aprobă chiar dacă le-am închis gura cu tapet, chiar dacă le-am înfipt în palme piroane şi am atârnat la căpătâiul lor tablouri în ulei. Nici barca cu pânzele lăsate, nici porţile zăvorâte de la capătul patului nu mă lasă să evadez. Te caut în fiecare sertar care şi-a pierdut glasul şi strălucirea. Te caut printre hainele pe care le-ai lăsat amestecate precum pigmenţii de pe paleta unui pictor. Te caut şi zău dacă îmi aduc aminte să te fi închis pe undeva. Te caut sub patul din fier cu tăblie monocromă, în noptierele care mă îngână la beţie. Cât de beat de culoare eram înainte, cum îmi amestecai tu toate nuanţele pământului într-o singură zi, cum le comprimai în doi irişi bine conturaţi... Cum?
Dacă ai ştii cum fiecare adiere îmi aduce aminte de şuviţele tale de păr, cum mă mângâiau în serile fără lună, aici pe terasa cu leagăn de lemn, acolo sub nucul cu scoarţa crăpată. Buzele tale crăpate... Of mai bine tac, asta făceau şi ele, mă învăluiau în mister, mă pecetluiau şi mă trezeau, mă răneau şi mă făceau să zâmbesc... Zâmbetul tău alb de la siesta de după amiază când beam câte o cafea tare şi neîndulcită alături de o prăjitură cu răvaş. Ne amuzam teribil, ştiu. În schimb nu ştiu multe lucruri şi multe nopţi albe am înnegrit încercând să aflu în ce se măsoară iubirea. Poate că nu se măsoară, poate că nu există, poate. Camera asta prost luminată mă îngână ca un copil mic, aruncă ecouri de parcă ar fi bătaie cu zăpadă... Şi mă loveşte în ochi, cred că de-aia lăcrimez. Păcat că aici nu ninge niciodată. Ce cuvinte fără sens şi ce paşi fără sens... Niciodată? Mereu? Sunt doar nişte iluzii frumos împachetate şi vândute naivilor care păstrează speranţele în cărţi vechi, la presat. Acolo a rămas şi povestea noastră, într-o bibliotecă imensă, pe un raft nenumerotat, învelită în piele crăpată. Ah... pielea ta ciocolatie, în câte seri nu a ţinut loc de pătură, de cort, de foc de tabără, de tot. Acum au rămas serile, la fel de reci şi întunecate, cu versuri trezite de vreun dop desfăcut...
Oare ştii că mi s-a stricat ceasul pe care mi l-ai dăruit? Cred că a cedat de oboseală... Să tot numere fără încetare până la ore târzii în pântecele atâtor nopţi, fără să zică nimic, fără să-şi înfigă acele în pielea mea crăpată care ţine acum povestea care n-o va citi nimeni, nici măcar tu. Oare ştii că am tocit cu privirea toate bârnele din tavanul care mă apasă ca o presă pentru vin? Doar că eu nu mustesc, nu, eu sunt sec. Sec a devenit şi cerul după l-ai curăţat de stele. Stăm ca doi pioni, el acolo sus, eu aici într-un alt colţ al tablei şi aşteptăm să fim sacrificaţi. Sunt un cerc într-o pătrăţică monocromă, aici în patul meu. Şi scârţâie... nu ştiu dacă sufletul sau poarta uitată deschisă. De fapt mint... N-am uitat-o deschisă, niciodată nu uit. Am lăsat-o deschisă pentru tine, deşi ştii fiecare colţişor din colţul ăsta de lume, fiecare nit, fiecare scândură, fiecare om, dar te prefaci că ai uitat tot, că i-ai uitat pe toţi, că m-ai uitat şi pe mine. Ideea asta mă înlemneşte. De ce oare e nevoie de atâţia nori, aici e mereu soare, era mereu soare. De ce îmi e frig deşi pielea mi-e arsă de soare?
Se zice că somonii se întorc la locurile natale ca să dea viaţă. Tu de ce nu faci la fel? De ce nu vii să îmi dai din nou viaţă? Crezi că eşarfa ta înflorată e de ajuns ca să mă ţină în viaţă? Crezi că ecourile astea nenorocite ţin locul repetiţiilor tale la pian? Nu am suficientă imaginaţie, sau dacă am, o ştirbesc pe blocul de marmură de pe terasă. De când ai plecat mă chinui să îi dau o formă, să surprind o emoţie în el, un fragment din lumina ta, un ceva al tău. Îl cioplesc cu ură, pentru că ştiu că deşi îţi va semăna leit nu îmi va ţine niciodată de cald, nu mă va strânge niciodată în braţe şi nu va zâmbi niciodată dimineaţa. Dar îl şlefuiesc, îi dau luciul buzelor tale, îi rotunjesc pomeţii, îi turtesc uşor nasul, de parcă ar fi o bucată umedă de lut. Vecinii mă privesc suspicioşi. Mă consideră păgân, mă consideră vraci. Eu nu cred în vrăji, deşi eram posedat de tine... Tot ce posed e o mână de unelte şi un ultim bloc de marmură. Numai eu ştiu câte am sacrificat pentru a-l cumpăra. Am vândut tot ce aveam de preţ, tot în afară de suflet, valora prea puţin. Până şi labradorul bătrân a fost mai important decât zdreanţa cu care îmi infăşor atriile. Dar nu regret, nu mi-e dor de ochii lui blânzi şi căldura lui puerilă. Te sculptez, îţi dau viaţă din ură şi nu mă opresc, aşa cum se opreşte marea să te privească. Închid ochii înainte să adorm, verific încă o dată terasa. Umărul tău dezvelit străluceşte timid, deşi nu e pic de lună pe cer. Cer un singur lucru. Să nu pleci. Să rămâi măcar până mâine dimineaţă, să pot privi cum se scruge roua de pe genele tale şi cum se prelinge uşor pe buze.. cum alunecă pe gât şi se opreşte pe pieptul care nu mă va strânge niciodată. Atât te rog. Nu pleca până mâine. Îmi închid fereastra, îmi zăvorăsc sufletul ca să nu fugă, îmi leg strâns speranţele de capul patului metalic, acum închid ochii şi adorm cu imaginea ta tatuată pe cristalin...
[...]
Nu-i pic de soare aşa că nu ştiu cum mă voi trezi, de obicei mă frigeau privire lui deloc prietenoase. Azi mă va durea fiecare pătrăţică de pe tabla de şah şi fiecare părticică de corp. Mă va durea singurătatea al cărui nume n-am îndrăznit să-l rostesc niciodată, doar să nu se simtă băgată în seamă şi să se ataşeze de mine. Mi-e teamă că atunci când mă voi trezi toate speranţele mele vor fi ieşit printre obloane, iar sufletul îl voi găsi înecat în paharul cu vin de pe noptieră. Păcat... era un vin bun, dintr-un rod cules toamna târziu, când pietrele îşi pierd culoarea roşie de la apus iar marea se retrage în tăcere pentru a dezveli alte pietre şi mai gri. Totuşi.. cine va lua mâine laptele de la poartă?
[..]
Tresar ca în visele cu plonjoane în gol... Dar nu visez nimic. Îţi simt mâna rece cum se joacă cu părul meu de pe ochi şi strâmb din nas. Trebuia să rămâi pe terasă, ce Dumnezeu, pun pariu că mi-ai zgâriat parchetul în ultimul hal şi mi-ai răsturnat paharul cu vin peste pomeţii tăi şi ai prins paloare. Cu degetele îngheţate mă gâdili între coaste numai ca să mă enervezi. Nimeni nu ştie secretul ăsta în afară de tine şi mă şantajezi aşa, dis de dimineaţă... Trebuia să rămâi afară!
- Haai, trezeşte-te, oi fi tu dulce când dormi, dar avem treabă! îmi şopti în timp ce îşi umezea buzele pentru sărutul de dimineaţă.
- Tu trebuia să stai afară! Mi-e frică să deschid ochii, pun pariu că-i dezatru în cameră...
- Ai înebunit? A nins toată noaptea. Mi-e frig, mi-au îngheţat mâinile când am ieşit să iau laptele de la poartă...
[.]
M-am trezit brusc şi mi-am dat seama că statuia de pe terasă dispăruse, pentru că, de fapt, nu exista o terasă de lemn aici în apartamentul în care trăiam. Sara mă privea suspicios, dar zâmbetul din colţul gurii sale era mai delicios decât toate clătitele pe care aveam să le mâncăm la braseria de la parter. A început să râdă în hohote, ca la spectacolele de stand up la care obişnuiam să mergem joia seara.
- Ai visat toată noaptea că erai grec, bine că măcar vorbeai normal, aşa că m-am conformat şi te-am trezit răspunzându-ţi la ultima întrebare în somn. A nins toată noaptea, poţi să crezi? N-a mai nins de secole. Hai în parc, nu vreau să ratăm minunea tocmai noi!
O priveam perplex încercând să-mi aduc aminte ce visasem, dar singurul lucru de care îmi aduceam aminte era sticla de vin de aseară. Pe fundul paharului de pe noptiera de sticlă plutea o frântură de poveste, la fel cum pe valurile de ulei plutea o barcă cu pânzele ridicate.
A nins pentru prima oară de când ne-am mutat aici. E minunat, e minunată, cu pomeţii precum piersicile coapte şi ochii sclipitori ca tot ce ne înconjoară, dar calzi precum cafeaua care ne aşteaptă. O strâng în braţe şi o sărut ca un adolescent, pe furiş. În spatele ei, pentru prima oară, statuia avea umerii acoperiţi şi mă privea cu ură...
Am păşit în braseria ticsită de oameni îngheţaţi. Specialitatea zilei erau prăjiturile cu răvaş...
